In momentul in care ajungi sa
taci la lucrurile importante, iti doresti de fapt sa inchei acel capitol. Asculti
povestea, dar nu mai emiti opinii pentru ca nu mai incerci sa schimbi ceva.
Fiecare dintre noi trebuie sa mearga prin viata cu acea licarire in suflet de care atarna speranta. Daca pierzi speranta, pierzi si licarirea. Iar tacerea e precum vantul care sufla peste lumina. Uneori e o briza care iti rosteste adevaruri, alteori e un suflu care stinge lumina. Uneori e o arta, alteori o revolta prin renuntare. Indiferent de forma, tacerea este un raspuns.
Ar trebui sa fim precum muntele,
sa veghem de la inaltimea varfurilor si sa ne preocupam de comoara adancurilor,
caci natura, nu l-a dezamagit niciodata pe cel care a privit-o. Dimpotriva, a lasat in urma taceri pe
care nu vrei sa le pierzi niciodata: frumusetea, credinta si iubirea. Acoperiti de
zapada sau scaldati in soare, muntii raman neclintiti in sinceritatea fata de
ei si de ceilalti.
Cred cu tarie ca oamenii nu se
schimba fundamental, iar la baza ar trebui sa fie munti, pentru ca Dumnezeu sa zambeasca in liniste, in ei. Insa oamenii sunt oceane. Nu le
cunosti niciodata adancurile, furtunile, intentiile sau comorile.
Cu toate acestea, tacerea le va rosti cele mai multe adevaruri.
Cu toate acestea, tacerea le va rosti cele mai multe adevaruri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu