In ziua in care traiesc altfel sunt de fapt copil.

M-a privit direct in ochi dintr-o poza alb-negru si m-a sfidat. Vroia sa-mi dau seama ca am condamnat-o. Am dat vina pe maturitate, dar ce are a face una cu alta!? Am privit-o cu barbia sprijinita in palme pana cand ne-am reintalnit cu adevarat.

Numai copilul poate cuprinde imensitatea universului pentru ca nu il poate percepe ca fiind altfel. Nu, nu am uitat cum toate lucrurile imi pareau mari, atat de mari incat nici nu imi faceam griji pentru ele. Nu am uitat ca in fata blocului imi tineau umbra castanii, iar eu coboram pe ascuns scarile, sa le torn o cana cu apa, gandind ca e prea cald si le este sete.

Dar am uitat cum este sa plangi fara sa te gandesti la inca multe alte lucruri in acelasi timp, cum este sa iubesti fara temeri si cum este sa simti vara fara sfarsit. Nu stiu ce am facut cu visele copilului din mine si cu asteptarile lui.

Ii pot multumi insa pentru lucrurile simple in care il regasesc:

- cand construiesc palate alaturi de copiii prietenilor mei pe care le distrug dragoni imaginari;

- cand rad pana ma doare burta;

- cand mananc cu mana si ma lupt pentru ultima bucatica de ciocolata;

- cand nu ma dau plecata dintr-un loc in care imi place, in special din apa;

- cand vad pe cer balene, girafe, ursi sau alte animale in forma norilor;

- cand imi pun dorinte la stele cazatoare si cand suflu in papadii;

- cand ascult la nesfarsit o melodie.

In ziua in care traiesc altfel sunt de fapt copil. Imi place sa cred ca nu am crescut de tot, iar cand ma prostesc o fac din toata inima. :)
Poate ca timpul nu priveste inapoi, dar noi o facem si atunci ar trebui sa privim si catre copilul din noi.

Iubesc, calatoresc, gresesc si creez, dar cel mai mult cred.

Nu iubesc tot ceea ce ma inconjoara dar inca mai am timp sa invat. Nu am calatorit peste tot, dar ma straduiesc in fiecare an sa adaug o destinatie noua, pe lista. Prefer sa invat din greselile altora, mai mult decat din ale mele, dar cu toate astea in practica nu-mi iese precum in teorie. 
Stiu ca as putea orice (aproape orice), dar ma tem de nereusite in egala masura si renunt uneori. Creez si-mi place sa incerc lucruri noi. De ce? Din credinta. Cred in oameni, cred in povesti si cred in minuni.

Exista intotdeauna un raspuns la orice intrebare, o destinatie pentru orice calatorie, iertare pentru greseli si inspiratie pentru creatie. Credinta poate fi ea insasi un raspuns, o destinatie, iertare si inspiratia de care avem nevoie la un moment dat.

Nu exista lucruri care sa vina prea tarziu si nici care sa vina prea devreme. De aceea e firesc sa nu renunti la nicio lupta la care esti supus. Totul este bine asa cum ti se ofera. Un detaliu nu reprezinta intregul. 

Iubirea adevarata nu se sfarseste nicicand. Daca bate vantul, ea nu se clatina iar daca vine furtuna o regasesti tot acolo. Are vicii de forma, dar niciodata de fond. Calatoria pe de alta parte, le are pe amandoua, insa te face mai bogat. La fel cum te pot face si greselile. Ele te acopera, dar si descopera in acelasi timp. 
Oamenilor nu le place sa fii perfect. Isi doresc asta pentru ei, dar nu si pentru tine. Si atunci de ce sa nu fii solidar?! Greseste, dar iarta cu aceeasi masura. Greseste ca sa stii. Greseste ca apoi sa poti crea, caci a crea inseamna a crede.

Ce credem ca putem face cu ceea ce avem este ceea ce putem fi.

"Saltul de credinta apare ratiunii omenesti ca un salt in gol: pasesc prin aer, dar sub piciorul meu apare, la timp, puntea. Nu e mai intai puntea pe care apoi sa pun eu piciorul, ci gestul meu de a pasi imi aduce puntea croita de Dumnezeu."

Cu capul in nori?! Doar pentru ca ti s-au daruit bucati din cer.

De obicei ma asum asa cum sunt: cu capul in nori. Dar am o scuza: oamenii care-mi daruiesc bucati din cer. Ce e drept, m-au cam luat norii la ochi in ultima vreme si m-au facut sa-mi indrept privirea inspre pamant.  

- Capul in nori, dar picioarele pe pamant!au proclamat cu fermitate.
- Nu e o utopie? i-am intrebat.
S-au amuzat de indrazneala mea si m-au privit dincolo de furtuni:
- Cu capul in nori pentru cand ti se daruiesc bucati din cer, cu picioarele pe pamant pentru cand trebuie sa mergi inainte.

Care va sa zica asa functioneaza lucrurile!

Nu avem de dovedit nimic nimanui: nici inteligenta, nici bunatatea, nici dreptatea. Toate se ofera si se daruiesc ca niste bucatele rupte din cer, precum la cina cea de taina. Cei pe care i-am intalnit si mi-au oferit toate astea traiau deja in sensul acestei credinte.

Poate daca am sti cate ceva din viitorul nostru am actiona altfel si l-am schimba. Insa, am risca sa pierdem derularea destinata spre un fel anume de a fi.
Cati oameni pot fi intr-un singur om? Cu siguranta cel putin unul cu capul in nori si altul cu picioarele pe pamant.

...Si cati mai pot fi inca. :))))