Cadoul din cutia de pantofi

Povestea Shoebox este despre compasiune, despre oameni care ajuta alti oameni, despre bucuria pe care o poti aduce unui copil mai putin norocos.

Proiectul s-a nascut acum 10 ani in Cluj si a pornit de la un tata care si-a dorit sa-si invete copilul sa isi imparta jucariile cu alti copii, mai putin norocosi. Apoi, din vorba in vorba, de la o simpla cutie de pantofi impachetata cu carti, dulciuri, jucarii si haine, s-a ajuns la o comunitate care a vrut sa vina in ajutor si a preluat acest gest de altruism. 

Mesajul campaniei este de a ne sprijini reciproc si a imparti cu cei din jurul nostru.

In Bacau acest proiect este sustinut de Clubul Sportiv Bronx, care pe langa activitatile lor zilnice de antrenament se mai ocupa si cu faptele bune. 

Cine sunt ei? Sunt un grup de oameni minunati, cu o energie extraordinara canalizata spre lucruri pe care ar fi trebuit sa le facem fiecare dintre noi.

CS Bronx este un centru destinat copiilor pentru a face sport si a-si face temele dupa scoala.  

Bineinteles ca proiectele pe care acest club le sustine nu se rezuma doar la Shoebox, dar faptul ca vin sarbatorile si gandul ca Mos Craciun ar putea veni doar pentru unii copii, ma face sa regandesc ce inseamna normalul in faptele noastre. 
Facem atata risipa de mancare, de lucruri, de haine si chiar de jucarii, dar cand vine vorba de a darui ni se pare prea scump.
Toate lucrurile ce se daruiesc in cadrul proiectului Shoebox trebuie sa fie noi. Oamenii trebuie sa inteleaga si sa stie ca a face un cadou unui om sarac nu inseamna a-ti face curatenia de iarna si a-i darui lucruri uzate. Le poti oferi si pe astea dar in alte ocazii.   
  

Suntem mereu in cautarea a prea multor lucruri ce speram sa ne implineasca avandu-le, insa nu posedam decat ceea ce daruim.
Pe cei de la CS Bronx Bacau ii gasiti pe facebook. 
Le multumesc pentru faptele bune si sper ca acest proiect sa aiba cat mai multi sustinatori.
 

Tacerile iti rostesc cele mai multe adevaruri.

In momentul in care ajungi sa taci la lucrurile importante, iti doresti de fapt sa inchei acel capitol. Asculti povestea, dar nu mai emiti opinii pentru ca nu mai incerci sa schimbi ceva.

Fiecare dintre noi trebuie sa mearga prin viata cu acea licarire in suflet de care atarna speranta. Daca pierzi speranta, pierzi si licarirea. Iar tacerea e precum vantul care sufla peste lumina. Uneori e o briza care iti rosteste adevaruri, alteori e un suflu care stinge  lumina. Uneori e o arta, alteori o revolta prin renuntare. Indiferent de forma, tacerea este un raspuns.

Ar trebui sa fim precum muntele, sa veghem de la inaltimea varfurilor si sa ne preocupam de comoara adancurilor, caci natura, nu l-a dezamagit niciodata pe cel care a privit-o. Dimpotriva, a lasat in urma taceri pe care nu vrei sa le pierzi niciodata: frumusetea, credinta si iubirea. Acoperiti de zapada sau scaldati in soare, muntii raman neclintiti in sinceritatea fata de ei si de ceilalti.

Cred cu tarie ca oamenii nu se schimba fundamental, iar la baza ar trebui sa fie munti, pentru ca Dumnezeu sa zambeasca in liniste, in ei. Insa oamenii sunt oceane. Nu le cunosti niciodata adancurile, furtunile, intentiile sau comorile. 
Cu toate acestea, tacerea le va rosti cele mai multe adevaruri.