Iti cunosc fiecare bataie a inimii, iti simt pulsul si incordarea trupului, iti incarc pleoapele si iti trezesc amintiri...iti stiu gandurile pentru ca sunt ale mele... eu te ajut in desert... eu sunt ploaia.
Iar ea...este o taina pentru ca ne face sa o ascultam pana la capat si ne inventeaza. Ea, ploaia, este iubirea perfecta: ne saruta, ne surprinde, ne paraseste ca sa se intoarca pe neasteptate(desi acum exista prognoze meteo), ne simte si ne accepta asa imperfecti.
Sa iubesti ploaia este doar inceputul. Sa iubesti ploaia este sa te stii diferit (nu intr-un mod exotic ci pur si simplu diferit), in sensul in care nu doar te uzi ci te lasi atins. Iubirea cade cu ea din ceruri, iar noi suntem niste ignoranti. Cu toate acestea, pastreaza rabdarea povestilor. De aceea pictorii sunt mai inspirati, oamenii mai indragostiti, iar "prea suparatii", mai senini.
Ploaia exista si in desert chiar daca picaturile se evapora inainte de a le vedea. Ea este acolo, prezenta si la fel de vibranta, ca o lectie permanenta despre "a fi". Ea, ploaia, exista si in desertul din noi, chiar daca nu ii simtim atingerea si materializarea.
Umbrela a fost creata pentru soare. Poate din aceasta confuzie am uitat cat este de frumoasa. Umbrela ii ingradeste libertatea de-a ne urmari si de-a ne surprinde.
Iti cunosc fiecare bataie a inimii. Te stiu de o viata, te stiu din mai multe vieti cu toate fricile si temerile intemeiate sau nu. Iti simt pulsul cand ma respiri si cand iti curg prin ganduri. Iti sunt prea mult atunci cand te inund si prea putin atunci cand e seceta...eu sunt ploaia...eu sunt ploaia ta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu