Poezii

                                   

ORFANUL ÎMBLÂNZIT

În colţul camerei nu mai există hotare

......nici ceruri să-i muşte obrazul livid.

În colţul camerei sunt doar scrisori măzgălite

către părinţii pierduţi de-o asistenţă fără univers.

Cămăşi, purtate cândva de fiarele lumii

naiv stau pe scaun, murdar pustiite

şi-aşteaptă zadarnic războiul pieptului zgâriat

de răni cufundate în aşternutul vieţii...

Şi îşi spune în gând, muşcându-şi pumnii:

            Orfan pe vecie, rămân să cerşesc

      O lume de pace şi vis ostenit

                                Şi-n creier şi-n simţuri, doar ramuri îmi cresc

                          Să-mi umble prin coaste un gând pribegit.

În colţul de-afară nu mai există hotare

......nici racori să-i muşte buzele vii.

În colţul de-afară sunt doar scrisorile lumii

către oamenii pierduţi în robia nascută din lacrimi.

Cămăşi, purtate cândva de curtenii eroi

naiv stau prin pomi, nemustrate de nimeni

şi-aşteaptă zadarnic războiul minţii pierdute

în răni cufundate în venele-i crude...

Şi îşi spune în gând, muşcându-şi genunchii:

            Orfan pe vecie, rămân la hotar

                 Văzduhul scânteie aramă cu zimţi

                 În creier şi-n simţuri rămâne altar

                        Ochiul mă  fură şi mă scoate din minţi.

           

În colţul dintre ceruri nu mai există hotare

......nici îngeri să-i mustre aripile grele.

În colţul dintre nori sunt doar scrisorile sfinţilor

către lumi pierdute în nestăvilirea pământului.

Cămăşi, purtate cândva de îngerii demoni

naiv stau prin smoală, din norii pierduţi

şi-aşteaptă zadarnic războiul lumilor de ceară

în bine şi rău pecetluite pe frunţi...

Şi îşi spune în gând, muşcându-şi din suflet:

            Orfan pe vecie, rămân îmblânzit

             De nour pe buze si foc din infern

                În creier şi-n simţuri mereu asuprit

          O umbră-n iubire rămâne etern.

                                                                       SENTINŢA DE A FI

                                                               Eu sunt o fereastră deschisă

                                                               Pentru zborul haotic din noi.

                                                               Eu sunt acea rană închisă

                                                               Din genunchiul julit în noroi.

                                                                Un pumn de cireşe amare

                                                                Eu sunt pentru pomul din tine.

                                                                Când eşti în picioarele goale

                                                                Pământul din ramuri te ţine.

                                                                Eu sunt o pătrime din aer

                                                                Pentru când nu mai ştii să respiri.

                                                                Eu sunt din fuior acel caier

                                                                Ce toarce zi de zi amintiri.

                                                                O frunză păstrată de vreme

                                                                Eu sunt pentru pomul din tine

                                                                Când stropii de ploaie alene

                                                                O coastă din cer vor reţine.

                                                                Nu e dreaptă sentinţa de-a fi

                                                                Când lumea e doar o greşeală

                                                                Dar în cuget şi-n noi vom trăi

                                                                Neclintiţi această ţigneală.

 

O ZI TOT LA FEL

            Of  Doamne, cât e omul de mic

   De se vinde aşa pe nimic

       Între zvonuri mereu ocupat

          Respirând a nărod cumpătat.

             Of  Doamne, cât e omul de mic

     Libertatea şi-o ţine în plic

Sigilat să mai ţipe în el

 Obosit de o zi tot la fel.

  Şi-i păcat că zilele toate

       Trec din viaţa lui numărate

       Şi-i păcat că oricât le aduni

         Încep luni şi se termină luni.

  

SABOTAJ DE BUCURII 

Ai istovit să cerni pământ

Cu braţele-amândouă

Căci timpul ţi-e mereu veşmânt

Udat în paşi de rouă

Şi ai mai cerne doar  un veac

De fragedă virtute

Ozana-ţi va ramâne leac

Pentru buzele mute.

Şi tot mai cerni în haos gol

Crezând că poate vine

Dar te piveşte de la sol

Omul ce e in tine.

             RAIUL DIN NOI

        Încă o zi de post va mai fura din umbre

  Încă o noapte albă va mistui tăceri.

            Vom mesteca umili, în dinţi zilele sumbre

                    Ca Raiul să-şi deschidă prin porţi în noi puteri.

                Poţi merge la culcare cu gând de rugăciuni

         Ca un copil al lumii ce are foc sub tălpi

                        Căci nu pleci prea departe, ci doar după cărbuni

             În zgomotul din aer, în zgomotul de sălbi.

      Durerea te învaţă să nu  te-nstrăinezi

                   Să porţi cu taină-n suflet o voce pentru  muţi,

             Să te mai poţi încrede dar să abandonezi

          Ursuza mască rece şi hâdă pentru sluţi.

           Încă mai poţi distinge o vrajbă  între noi

        Care veghează iadul şi-acuză posedaţi

            Ce se târăsc cu greu prin smoală şi noroi

                  Şi cred că sunt de-a pururi în adevar soldaţi.

 Cu praful vei zidi, acoperiş de jale

         Iar în veşmânt de lume, te vei acoperi,

          Pe tâmple vor pulsa doar gândurile tale

           Căci în frânturi de aripi le vei descoperi.