In ziua in care traiesc altfel sunt de fapt copil.

M-a privit direct in ochi dintr-o poza alb-negru si m-a sfidat. Vroia sa-mi dau seama ca am condamnat-o. Am dat vina pe maturitate, dar ce are a face una cu alta!? Am privit-o cu barbia sprijinita in palme pana cand ne-am reintalnit cu adevarat.

Numai copilul poate cuprinde imensitatea universului pentru ca nu il poate percepe ca fiind altfel. Nu, nu am uitat cum toate lucrurile imi pareau mari, atat de mari incat nici nu imi faceam griji pentru ele. Nu am uitat ca in fata blocului imi tineau umbra castanii, iar eu coboram pe ascuns scarile, sa le torn o cana cu apa, gandind ca e prea cald si le este sete.

Dar am uitat cum este sa plangi fara sa te gandesti la inca multe alte lucruri in acelasi timp, cum este sa iubesti fara temeri si cum este sa simti vara fara sfarsit. Nu stiu ce am facut cu visele copilului din mine si cu asteptarile lui.

Ii pot multumi insa pentru lucrurile simple in care il regasesc:

- cand construiesc palate alaturi de copiii prietenilor mei pe care le distrug dragoni imaginari;

- cand rad pana ma doare burta;

- cand mananc cu mana si ma lupt pentru ultima bucatica de ciocolata;

- cand nu ma dau plecata dintr-un loc in care imi place, in special din apa;

- cand vad pe cer balene, girafe, ursi sau alte animale in forma norilor;

- cand imi pun dorinte la stele cazatoare si cand suflu in papadii;

- cand ascult la nesfarsit o melodie.

In ziua in care traiesc altfel sunt de fapt copil. Imi place sa cred ca nu am crescut de tot, iar cand ma prostesc o fac din toata inima. :)
Poate ca timpul nu priveste inapoi, dar noi o facem si atunci ar trebui sa privim si catre copilul din noi.

Iubesc, calatoresc, gresesc si creez, dar cel mai mult cred.

Nu iubesc tot ceea ce ma inconjoara dar inca mai am timp sa invat. Nu am calatorit peste tot, dar ma straduiesc in fiecare an sa adaug o destinatie noua, pe lista. Prefer sa invat din greselile altora, mai mult decat din ale mele, dar cu toate astea in practica nu-mi iese precum in teorie. 
Stiu ca as putea orice (aproape orice), dar ma tem de nereusite in egala masura si renunt uneori. Creez si-mi place sa incerc lucruri noi. De ce? Din credinta. Cred in oameni, cred in povesti si cred in minuni.

Exista intotdeauna un raspuns la orice intrebare, o destinatie pentru orice calatorie, iertare pentru greseli si inspiratie pentru creatie. Credinta poate fi ea insasi un raspuns, o destinatie, iertare si inspiratia de care avem nevoie la un moment dat.

Nu exista lucruri care sa vina prea tarziu si nici care sa vina prea devreme. De aceea e firesc sa nu renunti la nicio lupta la care esti supus. Totul este bine asa cum ti se ofera. Un detaliu nu reprezinta intregul. 

Iubirea adevarata nu se sfarseste nicicand. Daca bate vantul, ea nu se clatina iar daca vine furtuna o regasesti tot acolo. Are vicii de forma, dar niciodata de fond. Calatoria pe de alta parte, le are pe amandoua, insa te face mai bogat. La fel cum te pot face si greselile. Ele te acopera, dar si descopera in acelasi timp. 
Oamenilor nu le place sa fii perfect. Isi doresc asta pentru ei, dar nu si pentru tine. Si atunci de ce sa nu fii solidar?! Greseste, dar iarta cu aceeasi masura. Greseste ca sa stii. Greseste ca apoi sa poti crea, caci a crea inseamna a crede.

Ce credem ca putem face cu ceea ce avem este ceea ce putem fi.

"Saltul de credinta apare ratiunii omenesti ca un salt in gol: pasesc prin aer, dar sub piciorul meu apare, la timp, puntea. Nu e mai intai puntea pe care apoi sa pun eu piciorul, ci gestul meu de a pasi imi aduce puntea croita de Dumnezeu."

Cu capul in nori?! Doar pentru ca ti s-au daruit bucati din cer.

De obicei ma asum asa cum sunt: cu capul in nori. Dar am o scuza: oamenii care-mi daruiesc bucati din cer. Ce e drept, m-au cam luat norii la ochi in ultima vreme si m-au facut sa-mi indrept privirea inspre pamant.  

- Capul in nori, dar picioarele pe pamant!au proclamat cu fermitate.
- Nu e o utopie? i-am intrebat.
S-au amuzat de indrazneala mea si m-au privit dincolo de furtuni:
- Cu capul in nori pentru cand ti se daruiesc bucati din cer, cu picioarele pe pamant pentru cand trebuie sa mergi inainte.

Care va sa zica asa functioneaza lucrurile!

Nu avem de dovedit nimic nimanui: nici inteligenta, nici bunatatea, nici dreptatea. Toate se ofera si se daruiesc ca niste bucatele rupte din cer, precum la cina cea de taina. Cei pe care i-am intalnit si mi-au oferit toate astea traiau deja in sensul acestei credinte.

Poate daca am sti cate ceva din viitorul nostru am actiona altfel si l-am schimba. Insa, am risca sa pierdem derularea destinata spre un fel anume de a fi.
Cati oameni pot fi intr-un singur om? Cu siguranta cel putin unul cu capul in nori si altul cu picioarele pe pamant.

...Si cati mai pot fi inca. :))))

Iubesc oamenii care ma iubesc cand nu am nimic de oferit si care fac diferenta prin incredere.

Cea mai mare dovada a dragostei si aprecierii este increderea. Constanta in a iubi si a fi alaturi de cineva in momentul in care nu are ce iti oferi este ceea ce inseamna loialitate. Ratiunea si increderea sunt cele care se pierd cel mai usor, increderea se repara greu, iar ratiunea transforma totul in informatie. Iubesc oamenii care ma iubesc cand nu am nimic de oferit, pentru ca atunci sunt sinceri.

Sinceritatea iarasi e o chestiune ce tine de principiile fiecaruia. Recunosc...sunt o masochista si o prefer oricand in locul unei omisiuni sau a unei jumatati de masura. Nici jumatatile de masura nu-mi plac pentru ca sunt o lectie incompleta. Ce sa fac...sunt  o pretentioasa.

Exista tot timpul doua fete ale adevarului, exact ca in teatru. Una care iti incurca viata si una care te face sa zambesti. Important e ca realitatile individuale sa isi pastreze masura propriilor credinte, iar ceea ce porti intr-un moment sa fie deopotriva ceea ce simti.  
Se spune ca nu sa ierti este cel mai greu ci sa mai ai aceeasi incredere.

- De ce isi pierd oamenii increderea?
- De ce nu isi tin promisiunile?

Unde exista noroi, ai nevoie de cizme. Unde nu, poti merge descult.

Iti amintesti de copilarie si de vremea cand alergai descult prin iarba, prin pietre, prin ploaie?! Daca da, inseamna ca o sa intelegi despre ce vorbesc. Daca nu...pacat, pentru ca nu stii ce ai pierdut.

Am fost un copil de care nu prea se legau papucii, iar acum sunt un adult care poate alege. Doar ca in aceasta noua postura, unde exista noroi, ai nevoie de cizme, unde nu, poti pasi in talpile goale. Si totusi o farama de roua curge in fiecare, tocmai pentru a ne aduce iarba la picioare. 

Cel care va umbla descult, nu va avea niciodata picioarele reci, ci mai puternice si rezistente. Armonia si curajul stau in gesturile simple si firesti care se manifesta in oameni. Poate este naivitate sa crezi ca doar prin sinceritate poti da socoteala celorlati si te poti explica, cu riscul de a provoca suferinta si frustrari, insa modul in care o persoana reactioneaza fizic si emotional este un barometru al propriei dezvoltari si experiente. 

Depinde de fiecare sa traiasca o viata in tonuri de iarba. Incearca sa umbli descult intr-o zi de vara prin roua si o sa simti, libertatea, fericirea si iubirea pentru tot ceea ce te inconjoara. In final, doar despre asta este vorba.

Si juramintele se fac tot din radacini, ca mai apoi sa poata rasari sub talpile goale, de fiecare data cand este necesar sa ti le reamintesti.

Nicio fapta buna nu ramane nepedepsita

"Nicio fapta buna nu ramane nepedepsita." Dar nu de aici provin "valurile" de indignare. Mai curand spun "valuri" pentru ca demitizeaza chiar farama noastra de umanitate dupa flux si "reflux", caci unii pricep cat o balta, altii cat un ocean. Fiecare dupa capacitate, insa balta nu face valuri (decat daca te balacesti in ea).

E bine sa iti faci un obicei din a fi bun dar, la un moment dat, te imunizezi de bun simt si incetezi, pentru ca...nicio fapta buna nu ramane nepedepsita.

Se spune ca orice se plateste pe lumea asta si ar trebui sa fie minunat pentru ca...cu cat platesti mai mult cu atat creste si calitatea, nu?! Asa se intampla si cu faptele bune, sporesc calitatea, insa sporesc si pretul. Daca urci in copac pentru a salva pisica vecinului, se poate intampla sa ramai blocat. Desi ai intervenit sa redai ciclitatea lantului trafic, iar cainele celuilalt vecin alearga din nou pisica pe care tocmai ai salvat-o (sau cel putin asa ai crezut), tu ramai atarnat de creanga copacului.  Daca mai ai noroc sa bata si vantul...te rogi sa nu ti se rupa "craca de sub picioare".

Sau poate mai bine mergi pe principiu: biserica-i colea, dar drumul e inghetat, carciuma e mai departe, dar o sa ajung cu grija. In situatia aceasta toata lumea e multumita pentru ca se intalneste acolo.

In realitate "nu exista fapte bune". Sunt doar niste gesturi obisnuite, care intr-un univers paralel ar fi de o normalitate de-a dreptul banala. In acel univers, ai casca de plictiseala lor. In acesta, ramai doar surprins ca "nicio fapta buna nu ramane nepedepsita".

Decalogul prezentului

Cand te indrepti spre trecut, ai tendinta sa interpretezi lucrurile, sa omiti detalii, sa melodramatizezi, sa te lasi influentat de ganduri noi, sa mai adaugi pe alocuri altele si chiar sa cauti acolo unde nu este nimic. Si… uitandu-te in urma nu faci decat sa nesocotesti prezentul incercand sa gasesti scuze pentru cine este responsabil de schimbare. De propria schimbare doar tu esti responsabil.

Orice alegere faci vorbeste despre tine si despre lucrurile in care crezi. Adevarata forta este a aceluia ce-si cara greutatea si o face cu mandria constientizarii propriului drum fara a fi obstacolul celorlalti. 

Uneori te bucuri mental (sau poate este doar o incurajare personala) ca "datorita tie ai reusit sa faci asta". Adevarul este ca datorita celor care te iubesc, iti acorda incredere si te incurajeaza, reusesti. Ei sunt motivatia de "a fi" sau de "a face".

Oriunde calatoresti te iei pe tine la drum, dar ii iei la drum si pe toti cei care au facut ceva pentru tine.

Nu e copilarie si nici naivitate sa crezi in ceilalti. Dumnezeu este naiv ca are incredere in tine in fiecare clipa?

Uneori cei care te iubesc se vor ingriji de inima ta mai mult decat de a lor, iar atunci nu iti va ramane decat ca la randul tau sa faci acelasi lucru.

Prezentul se construieste pornind din interior, ajustat cu increderea ca poti duce in spate orice si cu mandria ca esti vulnerabil, dar si responsabil pentru ceea ce faci. Cea mai potrivita atitudine pentru prezent este aceea de a fi tu in toate, cu riscul de a fi judecat. In definitiv e important sa cunosti ce depinde de tine si ce atarna de ceilalti.

Niciodata nu conteaza cine este vinovat sau cum te poti razbuna, ci doar ceea ce poti tu face pentru prezent. Pe toti ceilalti ii vei ierta aproape natural, cu trecerea timpului si e la fel de important sa o faci si cu tine la fiecare pas.

Cand te privesti așa cum ești, un imperfect, cu ganduri fara adapost si goluri ce se cer a fi umplute, iti vei da seama ca trebuie sa fii recunoscator pentru fiecare aspect: si pentru goluri si pentru intreg. Toate te fac ceea ce esti azi. 

Decalogul prezentului vine cu acest dar: ca fiecare porunca poate fi implinita chiar din acest moment.

"Daca e important pentru tine sa faci un lucru, vei gasi o cale, daca nu, vei gasi o scuza". 

M-am impacat cu Mosu'

Da, stiu...mai este pana la Craciun, dar eu acum m-am impacat cu Mosu'. Nu de alta dar vroiam sa ma asigur ca o sa vina si pe la mine. Tocmai din acest motiv m-am pregatit si cu scrisoarea catre el.

Draga Mosule, il cunosti pe fratele meu? Cum sa nu il stii? E baiatul acela cu barba si parul lung. Eu il vad in continuare baiat, dar el e un adevarat barbat. Si cand spun adevarat nu ma refer ca e din carne si oase. E un "adevarat" pur si simplu si un pictor minunat. A luptat mult pentru visurile lui si pentru libertatea de a face ceea ce-i place. Ajuta-l te rog sa-si materializeze toate planurile. Dar pe prietena lui o stii? La anul se casatoresc. Adu-le Mosule in dar fericirea, cea "pana la adanci batraneti". In iubire, ca si in povesti, se implinesc trei dorinte. Una dintre ele tocmai ti-am spus-o. La celelalte doua sa se gandeasca ei, dar tu sa le indeplinesti. 

Dar pe mama o stii? Sigur ai cunoscut-o. E o adevarata luptatoare(parca e o Ninja). Ultima data cand am vorbit mi-a trimis un SMS: "daca vreodata te simti singura si nu ai pe nimeni alaturi, intoarce capul si in spatele tau sunt eu: MAMA". Imi doresc Mosule sa ramana la fel de puternica, chiar si cu firele albe pe care si le vopseste. Sa nu cumva sa uiti sa-i aduci vopsea pentru ca ai incurcat-o. Cu ea, nu cu mine.
Si nici de tatal meu sa nu uiti, ca visinata aceea cu aroma de mure ne te asteapta intamplator. Vezi sa nu-i aduci cumva tigari pentru ca iar o incurci. Cu cine?! Tot cu Ninja de maica-mea. Adu-i mai bine sanatate ca sa fie toata lumea impacata.

Draga Mosule, am o prietena care de curand a aflat ca este insarcinata. Are un baietel. Te rog sa sa ai grija de ei si un mic bonus: sa manance fara sa se ingrase.

Pe sotul meu sigur il stii. Are atat de multa bunatate in suflet ca ar ajunge pentru toata lumea si in plus pentru cei care nu cunosc ce inseamna asta. E un erou. In primul rand pentru ca ma suporta si ma iubeste asa imposibila, iar in al doilea rand pentru ca face economie la curent stingand luminile dupa mine. Te rog pentru el sa pui deoparte putina liniste.

Dar de prietenele mele ti-am povestit? Sunt aceleasi din facultate si nimic nu le-a schimbat. Acum sunt niste mamici grozave si imi doresc sa le oferi putin timp pentru ele.

Si acum vine partea egoista. Ce imi doresc pentru mine. :) Credeai cumva ca am uitat si o sa scapi cu sacul gol?
Pentru mine vreau sa nu-mi pierd credinta, sa incerc lucruri noi si sa salvez Pamantul, pentru ca e singura planeta unde se gaseste ciocolata. :)

In spatele fiecarui nor exista un cer

Uneori, cand am o zi mai grea, imi este teama ca voi ajunge sa nu mai cred in nimic. Apoi, imi verific fricile daca sunt toate in ordine alfabetica si aliniate precum cartile din biblioteca. Le privesc, le zambesc si-mi revin: sunt toate acolo nestingherite. Sunt o normala.

Sunt o normala cand ma tem ca as putea ca intr-o zi sa-mi pierd serviciul. Pana la urma si ce? Am mai trecut prin schimbari si in plus sunt atatea marketuri care angajeaza vanzatoare. Pana o sa-mi gasesc ceea ce vreau, o sa supravietuiesc. As putea chiar sa-mi urmez visul de a-mi deschide ceainaria cu fel si fel de produse handmade.

Unii stiu sa cante la vioara, altii sa picteze, unii stiu sa repare masini, altii oameni, iar eu indiferent de ceea ce as face stiu ca ma voi descurca atata vreme cat nu-mi voi pierde credinta. As scoate totusi ospataria din lista. La cate pahare as sparge nu mi-ar fi suficiente nici increderea si nici bacsisurile sa acopar pierderile. :))
Oricum ar fi nu am ce pierde. Nimeni nu este de neinlocuit dar imi place sa fiu diferita tocmai ca nimeni sa nu o poata face vreodata.

Mi-e teama ca ar putea exista o zi cand n-as mai calatori. Dar si daca ar fi sa am nevoie de 2 zile in loc de una pentru a ajunge intr-un loc, nu ma voi opri din a cauta destinatii.

Sa calatoresti cu credinta si sa crezi in calatoriile vietii tale. Asta e ceea ce conteaza.

Dar cel mai mult mi-e teama sa nu-i pierd pe cei de langa mine. Poate ca frica de singuratate e cea mai egoista dintre toate, dar e si cea mai apasatoare. Sa nu insemni nimic pentru nimeni sau sa nu gasesti pe acel cineva cand intinzi mana este cea mai grea povara. Totusi imi dau seama ca nu voi fi niciodata singura. Nu pentru ca sotul meu mi-a promis "pana cand moartea ne va desparti", caci pana acolo e drum lung. Ci pentru ca atunci cand te intorci in inima ta, iar ea e plina de iubire nu exista goluri, goliciune sau singuratate.

Am renuntat demult la comparatii si nu din vanitate. Am renuntat pentru ca viata nu este un fenomen static, iar dinamica lui se diferentiaza in functie de perspectiva fiecaruia. Cand m-a cerut in casatorie mi-a pus pe deget un inel dintr-un fir de iarba. Nu diamantul este cel ce leaga doua suflete ci fericirea cum nici fricile nu ne leaga de viata ci curajul. O para impartita la doi este mai gustoasa decat o cina de lux intre doi straini, caci aceea este tot singuratate.

Uneori imi este teama ca voi ajunge sa nu mai cred in nimic. Dar descopar fata lui Dumnezeu prin oamenii de langa mine, prin faptele lor, prin frumusetea ce ma inconjoara, prin iubirea ce o primesc si atunci stiu: in spatele fiecarui nor exista un cer.

Feminismul are un revers al medaliei: disparitia cavalerismului

Azi recunosc ca am fost surprinsa de galanteria unui barbat. Uitasem cum este ca cineva sa-ti deschida portiera masinii sau usa din fata.

Mi-am simtit respectata conditia de femeie fara a-mi fi stirbita independenta.

"Daca femeia este egala cu barbatul are aceleasi drepturi, precum si obligatii. Asta inseamna ca trebuie sa fie in stare sa-si duca singura biblioraftul si in acelasi timp sa-si deschida usa." Candva, primisem de la un coleg aceasta replica si pe moment mi s-a parut justa.

Cu toate acestea femeia este egala si diferita. Ea este partea delicata si sensibila a lumii ce va avea mereu nevoie de puterea si galanteria partii yang. 

Azi dupa ce am simtit pe propria piele ca nu a disparut cavalerismul stiu ca il apreciez. Nu as vrea ca locul lui sa fie ocupat de barbati care nu deschid usa unei femei. Pana la urma femeia moderna nu s-a transformat in barbat. Locul fiecaruia este bine stabilit si nu cred ca o femeie independenta nu are dreptul sa i se deschida usa, sa nu fie ajutata cu bagajele sau sa nu i se traga scaunul la masa. Nu e un semn de slabiciune, e semnul conditiei sale. 

Respectul trebuie sa fie reciproc iar egalitatea sta in termenii intelegerii corecte a acesteia.