In fiecare an primim 730 de cadouri. Ele sunt impartite in 365 de zile si 365 de nopti.

 

In fiecare an primim 730 de cadouri. Ele sunt impartite in 365 de zile si 365 de nopti.

Traim cu impresia ca ceea ce ne inconjoara si avem, ni se cuvine si sunt o normalitate. Insa nimic nu este meritul nostru. Nu ni se cuvine sanatatea, nu ni se cuvin simturile, oamenii care ne iubesc. In fapt, nu ni se cuvine nimic. Ele sunt daruri si ar trebui pretuite ca atare.

Lectiile pretuirii se invata in fiecare dintre cele 365 de zile si 365 de nopti. Sunt precum povestile Seherezadei pe care le auzi cand ajungi in vale, ca un ecou al respiratiei tale. Apoi urci pentru acea culme frumoasa. Iar cand ajungi acolo sus, ai amintirea locului prin care ai trecut.

Nu am o culoare preferata. Din cele 365 de zile, in vreo 200 (si nu la rand) imi place verdele, apoi griul (da stiu ca e o combinatie de non-culori). Iarna prefer auriul si bordo-ul, iar vara culoarea somon. Nu sunt o constanta a alegerilor, dar aceste 365 de zile inseamna privilegiu de-a putea decide.

In fiecare an  primim 730 de cadouri. Ele sunt impartite in 365 de zile si 365 de nopti. 

Nu ne sunt daruite pentru a ni se cere resemnare.

Ne sunt daruite pentru a fi in viata celorlalti sprijin si in a noastra descoperiri.

Ne sunt daruite pentru a ne fi frumusete, cantec, parfum, catifea si ciocolata.

Cadoul din cutia de pantofi

Povestea Shoebox este despre compasiune, despre oameni care ajuta alti oameni, despre bucuria pe care o poti aduce unui copil mai putin norocos.

Proiectul s-a nascut acum 10 ani in Cluj si a pornit de la un tata care si-a dorit sa-si invete copilul sa isi imparta jucariile cu alti copii, mai putin norocosi. Apoi, din vorba in vorba, de la o simpla cutie de pantofi impachetata cu carti, dulciuri, jucarii si haine, s-a ajuns la o comunitate care a vrut sa vina in ajutor si a preluat acest gest de altruism. 

Mesajul campaniei este de a ne sprijini reciproc si a imparti cu cei din jurul nostru.

In Bacau acest proiect este sustinut de Clubul Sportiv Bronx, care pe langa activitatile lor zilnice de antrenament se mai ocupa si cu faptele bune. 

Cine sunt ei? Sunt un grup de oameni minunati, cu o energie extraordinara canalizata spre lucruri pe care ar fi trebuit sa le facem fiecare dintre noi.

CS Bronx este un centru destinat copiilor pentru a face sport si a-si face temele dupa scoala.  

Bineinteles ca proiectele pe care acest club le sustine nu se rezuma doar la Shoebox, dar faptul ca vin sarbatorile si gandul ca Mos Craciun ar putea veni doar pentru unii copii, ma face sa regandesc ce inseamna normalul in faptele noastre. 
Facem atata risipa de mancare, de lucruri, de haine si chiar de jucarii, dar cand vine vorba de a darui ni se pare prea scump.
Toate lucrurile ce se daruiesc in cadrul proiectului Shoebox trebuie sa fie noi. Oamenii trebuie sa inteleaga si sa stie ca a face un cadou unui om sarac nu inseamna a-ti face curatenia de iarna si a-i darui lucruri uzate. Le poti oferi si pe astea dar in alte ocazii.   
  

Suntem mereu in cautarea a prea multor lucruri ce speram sa ne implineasca avandu-le, insa nu posedam decat ceea ce daruim.
Pe cei de la CS Bronx Bacau ii gasiti pe facebook. 
Le multumesc pentru faptele bune si sper ca acest proiect sa aiba cat mai multi sustinatori.
 

Tacerile iti rostesc cele mai multe adevaruri.

In momentul in care ajungi sa taci la lucrurile importante, iti doresti de fapt sa inchei acel capitol. Asculti povestea, dar nu mai emiti opinii pentru ca nu mai incerci sa schimbi ceva.

Fiecare dintre noi trebuie sa mearga prin viata cu acea licarire in suflet de care atarna speranta. Daca pierzi speranta, pierzi si licarirea. Iar tacerea e precum vantul care sufla peste lumina. Uneori e o briza care iti rosteste adevaruri, alteori e un suflu care stinge  lumina. Uneori e o arta, alteori o revolta prin renuntare. Indiferent de forma, tacerea este un raspuns.

Ar trebui sa fim precum muntele, sa veghem de la inaltimea varfurilor si sa ne preocupam de comoara adancurilor, caci natura, nu l-a dezamagit niciodata pe cel care a privit-o. Dimpotriva, a lasat in urma taceri pe care nu vrei sa le pierzi niciodata: frumusetea, credinta si iubirea. Acoperiti de zapada sau scaldati in soare, muntii raman neclintiti in sinceritatea fata de ei si de ceilalti.

Cred cu tarie ca oamenii nu se schimba fundamental, iar la baza ar trebui sa fie munti, pentru ca Dumnezeu sa zambeasca in liniste, in ei. Insa oamenii sunt oceane. Nu le cunosti niciodata adancurile, furtunile, intentiile sau comorile. 
Cu toate acestea, tacerea le va rosti cele mai multe adevaruri.

Intr-o zi voi salva lumea. Nu te speria ca acum pare ca nu am sanse. Uneori se intampla si minuni.

"If-then-else" - sintagma apartine unui limbaj de programare pe care nu l-am inteles niciodata. In timp insa, a devenit din ce in ce mai clar: daca scot surprizele din viata mea, totul va decurge conform planului.

Dar serios acum?! Cine poate sa ignore neasteptatul, mai ales cand posibilul devine imposibil iar imposibilul se transforma in posibil?

Intr-o zi voi salva lumea. Si fiecare o va face in dreptul lui. Nu literalmente, ci lumea omului de langa el. Si uite asa mergand pe acelasi fir al logicii, ajungi sa ii cuprinzi pe toti. Nu te speria ca acum pare ca nu sunt sanse. Uneori se intampla si minuni.

Sunt persoane pentru care cel mai valoros lucru este abonamentul de autobuz si altele care nu au nici macar apa, daramite abonament. Nu este nevoie sa devii bogat ca sa poti schimba si oferi ceva. Cu siguranta nu iti poti imparti abonamentul, insa poti oferi locul tau pe scaun. Toata lumea are iubire. Poate ca intr-o zi vei salva viata cuiva cu ea sau cineva iti va salva tie viata.

Daca azi ai reusit sa faci un om fericit poate maine vei face mai multi, iar ei la randul lor vor salva lumea pentru ca au primit o bucatica din ea. In fiecare clipa, lucrurile se schimba. Poate ca da, in momentul asta nu pare ca avem sanse de mai bine, dar uneori se intampla si minuni.

Voi schimba lumea in care traiesc pentru parintii mei, pentru ca ei au schimbat-o pentru mine cu fiecare zi de sacrificii.

Voi schimba lumea pentru fratele meu. Vreau sa stie ca are o sora mai mare pe care se poate baza.

Voi schimba lumea pentru sotul meu, pentru ca vreau sa fim fericiti si responsabili unul pentru implinirea celuilalt.

Voi schimba lumea pentru prietenii mei. Asa vor sti ca mai au o sora sau frate, in afara celor de sange.

Voi schimba lumea pentru colegii mei. Asa vor intelege ca respect si apreciez munca fiecaruia.

Voi schimba lumea in care traiesc pentru viitorul copilului meu. Ca il voi avea in 2 sau 10 ani nici nu mai conteaza. Conteaza doar ca totul va putea fi salvat prin el si pentru el.

Nimeni nu poate concura cu cel care isi face din pasiuni un mod de a trai.

Exista zile in care viata este de neuitat. Acest lucru se intampla numai cand sunt insotite de iubire, caci ea naste pasiuni si nimeni nu poate concura cu cel care isi face din pasiuni un mod de a trai. Dar de cele mai multe ori, exista zile in care viata ne arunca in fata mii de intrebari. Care este sensul existentei mele si ce am facut cu adevarat important. Ce fel de om vreau sa fiu si ce ma face fericit.

Prea des ne construim imaginea in ochii celorlalti, iar in ai nostri, lasam timpul sa uite ca suntem plamaditi din iubire: fata de noi, fata de ceilalti si fata de tot ceea ce ne inconjoara.

Si ajungand la iubire, am ajuns de fapt la pasiuni, caci ele ne arata cum suntem.

Poate ca ne daruim profesiei noastre, poate ca ne daruim celorlalti, insa este important sa ne daruim si acelor momente in care ne regasim pe noi, dand timpului o semnificatie aparte a existentei noastre. Cultivand propriile pasiuni te eliberezi de captivitatea actiunilor mecanice. 

Se poate crede ca timpul este mult prea scurt pentru tot ceea ce am avea de facut, insa cel mai important este cum trecem prin el. Scurtam drumul renuntand la ceea ce ne place, sau alegem sa ne ingrijim de ceea ce inseamna testimonialul nostru.

Nu exista om fara pasiuni. Pasiunea este orice ne face fericiti. 

Ca repari televizoare pana dupa miezul noptii, ca pictezi, dansezi sau adori muzica, ca joci fotbal, calatoresti, ca alergi ca nebunul prin parc sau ca incerci mereu retete noi, inseamna ca ai o pasiune.

Nu exista om fara pasiuni, cum nu exista om fara pacat.

Exista insa un timp al jumatatilor pline care te fac sa simti implinirea.  Acela e timpul pasiunii tale. Ea vorbeste despre tine si iti deapana povestea. 

Se spune ca daca ar exista un om fara pasiuni, acela nu ar fi urmasul lui Adam pentru ca: "dragostea e povestea inimii, iar pasiunea, desavarsirea ei. "

Poate am imbatranit, dar am devenit mai inteleapta.

Poate am imbatranit, dar am devenit mai inteleapta. Acum stiu ca in orice conditii, calitatea costa. Acum stiu ca iubirea nu are sfarsit, pe cand dragostea are termen de valabilitate, iar ea nu trebuie confundata cu dorinta. Acum stiu ca timpul trece in favoarea ta, doar in masura in care il pretuiesti si te bucuri de el.  

Pana la urma sa imbatranesti este un privilegiu. 

Timpul iti va cere mereu partea, iar tu nu trebuie decat sa te bucuri si sa inveti in fiecare zi. El este cel ce te va vindeca atunci cand medicamentele nu o pot face si tot el este cel ce iti va arata in final cum se oranduiesc toate.

Timpul te va obisnui ca respectul se castiga in fiecare clipa prin ceea ce faci si ca iubirea nu se cere pentru ca ea se ofera neconditionat. Iar cea mai sincera iubire, se transforma cu trecerea timpului si gaseste cai noi de a se exprima.

Tot timpul este cel ce te va invata ca nu trebuie sa faci ordine dupa altii sau in numele lor pentru ca fiecare isi are propria ordine. E important ca atunci cand te uiti in jur sa vezi bucuria celorlalti ca esti langa ei, cand te uiti in urma sa-ti apreciezi amintirile, iar cand te gandesti la viitor sa nu iti pierzi increderea, dar mai mult decat orice sa nu iti pierzi credinta.

In fiecare zi ne facem planuri, prea multe planuri pe care viata ni le da peste cap. Poate este din cauza ca nu se traieste dupa ele. Existenta are menirea de a te surprinde. Daca ai sti dinainte tot ce te asteapta cum ai mai putea ajunge sa te cunosti?

Sunt situatii pe care nu le dorim dar trebuie sa le traim pentru a fi mai puternici, sunt oameni care pleaca din viata noastra fara sa vrem dar trebuie sa invatam sa le dam drumul. 

Uneori elementara intelepciune este obligatia propriilor alegeri.

Poate imbatranesc, dar sunt recunoscatoare pentru asta. Sunt recunoscatoare ca imbatranesc langa oameni mai intelepti decat mine, mai iertatori, mai buni, de la care invat in fiecare clipa. 

In ziua in care traiesc altfel sunt de fapt copil.

M-a privit direct in ochi dintr-o poza alb-negru si m-a sfidat. Vroia sa-mi dau seama ca am condamnat-o. Am dat vina pe maturitate, dar ce are a face una cu alta!? Am privit-o cu barbia sprijinita in palme pana cand ne-am reintalnit cu adevarat.

Numai copilul poate cuprinde imensitatea universului pentru ca nu il poate percepe ca fiind altfel. Nu, nu am uitat cum toate lucrurile imi pareau mari, atat de mari incat nici nu imi faceam griji pentru ele. Nu am uitat ca in fata blocului imi tineau umbra castanii, iar eu coboram pe ascuns scarile, sa le torn o cana cu apa, gandind ca e prea cald si le este sete.

Dar am uitat cum este sa plangi fara sa te gandesti la inca multe alte lucruri in acelasi timp, cum este sa iubesti fara temeri si cum este sa simti vara fara sfarsit. Nu stiu ce am facut cu visele copilului din mine si cu asteptarile lui.

Ii pot multumi insa pentru lucrurile simple in care il regasesc:

- cand construiesc palate alaturi de copiii prietenilor mei pe care le distrug dragoni imaginari;

- cand rad pana ma doare burta;

- cand mananc cu mana si ma lupt pentru ultima bucatica de ciocolata;

- cand nu ma dau plecata dintr-un loc in care imi place, in special din apa;

- cand vad pe cer balene, girafe, ursi sau alte animale in forma norilor;

- cand imi pun dorinte la stele cazatoare si cand suflu in papadii;

- cand ascult la nesfarsit o melodie.

In ziua in care traiesc altfel sunt de fapt copil. Imi place sa cred ca nu am crescut de tot, iar cand ma prostesc o fac din toata inima. :)
Poate ca timpul nu priveste inapoi, dar noi o facem si atunci ar trebui sa privim si catre copilul din noi.

Iubesc, calatoresc, gresesc si creez, dar cel mai mult cred.

Nu iubesc tot ceea ce ma inconjoara dar inca mai am timp sa invat. Nu am calatorit peste tot, dar ma straduiesc in fiecare an sa adaug o destinatie noua, pe lista. Prefer sa invat din greselile altora, mai mult decat din ale mele, dar cu toate astea in practica nu-mi iese precum in teorie. 
Stiu ca as putea orice (aproape orice), dar ma tem de nereusite in egala masura si renunt uneori. Creez si-mi place sa incerc lucruri noi. De ce? Din credinta. Cred in oameni, cred in povesti si cred in minuni.

Exista intotdeauna un raspuns la orice intrebare, o destinatie pentru orice calatorie, iertare pentru greseli si inspiratie pentru creatie. Credinta poate fi ea insasi un raspuns, o destinatie, iertare si inspiratia de care avem nevoie la un moment dat.

Nu exista lucruri care sa vina prea tarziu si nici care sa vina prea devreme. De aceea e firesc sa nu renunti la nicio lupta la care esti supus. Totul este bine asa cum ti se ofera. Un detaliu nu reprezinta intregul. 

Iubirea adevarata nu se sfarseste nicicand. Daca bate vantul, ea nu se clatina iar daca vine furtuna o regasesti tot acolo. Are vicii de forma, dar niciodata de fond. Calatoria pe de alta parte, le are pe amandoua, insa te face mai bogat. La fel cum te pot face si greselile. Ele te acopera, dar si descopera in acelasi timp. 
Oamenilor nu le place sa fii perfect. Isi doresc asta pentru ei, dar nu si pentru tine. Si atunci de ce sa nu fii solidar?! Greseste, dar iarta cu aceeasi masura. Greseste ca sa stii. Greseste ca apoi sa poti crea, caci a crea inseamna a crede.

Ce credem ca putem face cu ceea ce avem este ceea ce putem fi.

"Saltul de credinta apare ratiunii omenesti ca un salt in gol: pasesc prin aer, dar sub piciorul meu apare, la timp, puntea. Nu e mai intai puntea pe care apoi sa pun eu piciorul, ci gestul meu de a pasi imi aduce puntea croita de Dumnezeu."

Cu capul in nori?! Doar pentru ca ti s-au daruit bucati din cer.

De obicei ma asum asa cum sunt: cu capul in nori. Dar am o scuza: oamenii care-mi daruiesc bucati din cer. Ce e drept, m-au cam luat norii la ochi in ultima vreme si m-au facut sa-mi indrept privirea inspre pamant.  

- Capul in nori, dar picioarele pe pamant!au proclamat cu fermitate.
- Nu e o utopie? i-am intrebat.
S-au amuzat de indrazneala mea si m-au privit dincolo de furtuni:
- Cu capul in nori pentru cand ti se daruiesc bucati din cer, cu picioarele pe pamant pentru cand trebuie sa mergi inainte.

Care va sa zica asa functioneaza lucrurile!

Nu avem de dovedit nimic nimanui: nici inteligenta, nici bunatatea, nici dreptatea. Toate se ofera si se daruiesc ca niste bucatele rupte din cer, precum la cina cea de taina. Cei pe care i-am intalnit si mi-au oferit toate astea traiau deja in sensul acestei credinte.

Poate daca am sti cate ceva din viitorul nostru am actiona altfel si l-am schimba. Insa, am risca sa pierdem derularea destinata spre un fel anume de a fi.
Cati oameni pot fi intr-un singur om? Cu siguranta cel putin unul cu capul in nori si altul cu picioarele pe pamant.

...Si cati mai pot fi inca. :))))

Iubesc oamenii care ma iubesc cand nu am nimic de oferit si care fac diferenta prin incredere.

Cea mai mare dovada a dragostei si aprecierii este increderea. Constanta in a iubi si a fi alaturi de cineva in momentul in care nu are ce iti oferi este ceea ce inseamna loialitate. Ratiunea si increderea sunt cele care se pierd cel mai usor, increderea se repara greu, iar ratiunea transforma totul in informatie. Iubesc oamenii care ma iubesc cand nu am nimic de oferit, pentru ca atunci sunt sinceri.

Sinceritatea iarasi e o chestiune ce tine de principiile fiecaruia. Recunosc...sunt o masochista si o prefer oricand in locul unei omisiuni sau a unei jumatati de masura. Nici jumatatile de masura nu-mi plac pentru ca sunt o lectie incompleta. Ce sa fac...sunt  o pretentioasa.

Exista tot timpul doua fete ale adevarului, exact ca in teatru. Una care iti incurca viata si una care te face sa zambesti. Important e ca realitatile individuale sa isi pastreze masura propriilor credinte, iar ceea ce porti intr-un moment sa fie deopotriva ceea ce simti.  
Se spune ca nu sa ierti este cel mai greu ci sa mai ai aceeasi incredere.

- De ce isi pierd oamenii increderea?
- De ce nu isi tin promisiunile?